In laboratorul precedent am vazut cum se poate lucra cu baza de date prin ORM, acum ca un clientul web ajunga la datele de pe server si sa consume API-ul acestuia vom introduce in acest laborator conceptele de controller si serviciu.

Cand ruleaza aplicatia se creaza serverul HTTP, ca orice aplicatie peste HTTP trebuie sa avem declarate endpoint-urile/rutele unde se expune API-ul. Astfel, primele componete invatate aici sunt controller-ele, acestea sunt clase speciale a caror metode publice sunt apelate la accesul rutelor corespunzatoare metodei. Pentru ca framework-ul sa identifice controller-ele si rutele, se decoreaza clasa si metodele cu atribute, de exemplu [ApiController] specifica fremawork-ului ca acesta clasa trebuie sa fie folosita ca controller iar [Route(“api/[controller]”)] pus pe clasa si [HttpGet(“my-route”)] pe metoda specifica ca atunci cand se aceseaza ruta “/api/<nume_clasa_controller>/my-route” cu un HTTP GET sa se apeleze acea metoda in cauza.

Decorarea claselor si metodelor cu attribute, sau in Java cu adnotari, pentru ca acestea sa dobandeasca mai multe functionalitati, la runtime sau compiletime, se numeste AOP (Aspect-Oriented-Programming).

In cereri HTTP datele transmise catre server pot fi transferate in mai multe locatii din cerere care pot fi extrase si pasate automat ca parametri pentru metoda din controller corespunzatoare rutei. Aceste locatii se specifica folosind atribute in fata parametrilor in urmatoarele moduri:

• Pentru parametri specificati intr-o ruta ca de exemplu “api/{type}/user/{id:guid}” metoda poate arata astfel: public Task<IActionResult> MyMethod([FromRoute] string type, [FromRoute] Guid id), aici se poate vedea si ca se pot pune constrangeri ca “id” sa fie formatat ca fiind un Guid si sa se intoarca automat cod de BadRequest catre client.
• Parametri de url/query sunt specificatati cu [FromQuery]
• Campurile din header-ul cererii sunt extrase prin [FromHeader]
• Pentru form-uri campurile din form pot fi extrase prin [FromForm], un caz special este cand un camp este un fisier iar acesta poate fi extras doar cu un obiect de tip IFromFile
• Body-ul cererii este poate fi extras doar o singura data si deserializat intr-un singur obiect fie lasand parametrul fara atribut sau cu atributul [FromBody].

Rutele apelate din backend o sa raspunda cu un obiect care o sa fie automat serializat intr-un raspuns HTTP ca JSON.

Puteti urmari in Gitlab codul pentru controllere cu explicatii si exemple de cum se pot folosi informatiile din cerere pentru actiunile din backend.

De obicei logica aplicatiei nu se afla in controllere, motivul fiind ca este bine sa fie segregate componentele pe functionalitati, o componenta care are multe responsabilitati o sa fie greu de intretinut si de inteles de catre alti dezvoltatori. Astfel, controller-ele trebuie doar sa trateze cererile de la client si eventual sa formateze corespunzator raspunsul trimis inapoi, logica aplicatiei poate fi segregata apoi in servicii.

Asa cum ati vazut in laboratorul trecut si aveti exemple in codul din laborator puteti adauga servicii cu diverse life-time-uri adaugand la un WebApplicationBuilder serviciile pe proprietatea Services folosind ”.AddTransient”, ”.AddScoped” sau ”.AddSingleton”. De obicei o sa aveti nevoie ca componentele sa fie transiente dar exista aplicabilitati si pentru celelalte life-time-uri.

Serviciile se declara ca implementari ale unor interfete. Nu exista o regula cum ar trebui sa arate interfata sau implementarea, este la latitudinea dezvoltatorului cum trebuie sa fie implementate specificatiile insa trebuie ca existe o coerenta in implementare iar logica din servicii ar trebui segregate pe functionalitatii. Daca este nevoie de un serviciu care sa gestioneze date despre utilizatori trebuie sa existe un serviciu pentru utilizatori si sa nu faca alte actiuni, similar un serviciu pentru notificari trebuie sa se ocupe doar notificari, alte servicii pot cel mult folosi interfata expusa de acel serviciu.

Pentru simplitate vom implementa operatii CRUD (Create Read Update Delete) peste controllere. In general pentru fiecare entitate din baza de date, sau cel putin a unui subset care sa fie expus utilizatorului, se pot face operatii de baza pe acestea. Sunt patru mari operatii CRUD:

• Create - sunt operatii de adaugare, de obicei sunt cereri de tip POST.
• Read - sunt operatii de citire a unei sau mai multor obiecte, de obicei sunt cereri de tip GET. Se poate citi doar cate un obiect sau mai multe, listele de obiecte e bine sa fie extrase paginat pentru a nu incarca atat serverul cat si clientul cu date.
• Update - sunt operatii de modificare pe datele de pe server, de obicei sunt cereri de tip PUT.
• Delete - sunt operatii de stergere, fie de stergere completa a datelor sau doar de invalidare, de obicei sunt cereri de tip DELETE.

Pentru transferul efectiv de date, nu se folosesc entitatii de baza de date in mod direct ci se folosesc DTO-uri (Data Transfer Objects) mapand entitatile la acestea din motive de securitate, performanta si pentru a preintampina erori. DTO-urile sunt doar obiecte clasice care nu sunt gestionate de ORM si prin care se pot transfera informatiile din entitati in diversele locuri din aplicatie.

Pentru autentificarea utilizatorilor in aplicatie si securitate vom folosi un token JWT (JSON Web Token). JWT-ul este un JSON semnat in format Base64. Generati din swagger-ul proiectul laboratorului JWT-ul pe ruta de login cu user “admin@default.com” si parola “default”.

Puteti intra pe jwt.io sa il decodificati si veti vedea ca JWT-ul are 3 parti in format Base64:

• Header - aici se descrie ce tip este, aici o sa fie mereu “JWT” si algoritmul folosit.
• Payload - aici se pun informatiile utile din JWT numite claim-uri, acestea o sa fie folosite pentru identificarea si autorizarea utilizatorului.
• Semnatura - JWT-ul este semnat cu o cheie stiuta doar de server, din header si playload se genereaza mai intai un hash apoi se cripteaza hash-ul respectiv. Semnatura are ca scop ca JWT-ul sa nu poata fi alterat sau sa fie falsificat de cineva fara cheia de semnare.

Pentru a folosi JWT-ul trebuie pus in cereri HTTP in header-ul “Authorization” cu schema de bearer token, adica in formatul “Bearer <jwt_token>“. Din swagger puteti seta token-ul ca “Bearer <jwt_token>” prin butonul de “Authorize”. Ca sa protejati diferitele rute din controllere puteti pune atributul [Authorize] pe ruta sau pe intregul controller. Codul din laborator e deja configurat sa functioneze cu acesta autorizare doar trebuie sa folosit acel atribut unde aveti nevoie.

Trebuie sa stiti ca JWT nu trebuie sa fie litera de lege pentru autorizare, acesta doar trebuie sa fie valid si sa identifice utilizatorul. Din payload-ul JWT-ului se pot extrage claim-urile, cele standard sunt:

• sub/nameid (subject/name idenfifier) - de obicei identifica detinatorul JWT-ului pentru care s-a emis, poate fi un ID ca numar sau GUID sau un username.
• iat (issued at) - e amprenta de timp de cand a fost emis JWT-ul.
• exp (expires at) - e amprenta de timp cand v-a expira JWT-ul, se poate omite dar un JWT care nu expira este inutil si o bresa de securitate.
• iss (issuer) - autoritatea care a emis JWT-ul, de obicei este numele de domeniu al furnizorului de identitate.
• aud (audience) - audienta tinta pentru care se emite JWT-ul, de obicei este numele de domeniu al aplicatiei client.

Pe langa claim-urile standard se pot adauga orice alte campuri in payload dar sub/nameid va sunt indeajuns ca sa identificati utilizatorul in baza de date cu ce drepturi are acesta. In codul laboratorului aveti codul cu comentarii ca sa va ajute pentru extragerea claim-urilor si implementarea drepturilor de acces a utilizatorilor.

Ca particularitate importanta in C# fata de alte limbaje este ca in C# exista metode de extensie, acestea sunt artificii de compilator care adauga metode noi la clase deja existente si pot fi apelate obiectual ca oricare alte metode non-statice. Metodele de extensie sunt folositoare pentru a extinde functionalitate pentru cod deja existent.

Mai jos aveti exemple de metode de extensii pentru clasa WebApplicationBuilder, practic la WebApplicationBuilder se adauga metoda UseLogger() pentru a adauga un logger mai complex la acest builder. Cuvantul cheie “this” la primul parametru in metoda asta statica din clasa aceasta statica specifica pentru compilator sa fie folosit ca si cand primul parametru este “this” iar metoda este o metoda non-statica a acestuia.

public static class WebApplicationBuilderExtensions
{
    public static WebApplicationBuilder UseLogger(this WebApplicationBuilder builder)
    {
        builder.Host.UseSerilog((_, logger) =>
        {
            logger
                .MinimumLevel.Is(LogEventLevel.Information)
                .MinimumLevel.Override("Microsoft", LogEventLevel.Warning)
                .MinimumLevel.Override("System", LogEventLevel.Warning)
                .MinimumLevel.Override("Microsoft.Hosting.Lifetime", LogEventLevel.Information)
                .Enrich.FromLogContext()
                .Enrich.WithMachineName()
                .Enrich.WithProcessId()
                .Enrich.WithProcessName()
                .Enrich.WithThreadId()
                .WriteTo.Console();
        });

        return builder;
    }
}

Un caz particular pentru utilitatea metodelor de extensie sunt operatiile de LINQ pe colectii. Mai inainte s-a vazut cum se pot inlantui mai multe expresii functionale pentru a extrage informatii din baza de date, metodele respective sunt aceleasi pentru toate implementarile de context de baza de date, ele sunt metode de extensie pentru “this” IEnumerable. Acestea doar apeleaza metodele publice ale acestei interfete, interfata care este implementata de colectii clasice din biblioteca standard a limbajului, adica aceleasi metode pot fi folosite si pentru a face prelucrari peste liste de exemplu si aventajeaza programatorul prin a folosi un nivel de abstractizare ridicat pentru contexte diferite.

Alta particularitate fata de limbaje cum e Java, puteti urmarii si in codul laboratorului, este ca in C# pe langa metode si campuri clasele pot avea proprietati care sunt campuri cu getter si setter, e preferabil sa fie folosite proprietati in locul campurilor daca acestea trebuie sa fie publice pentru ca acestea pot abastractiza si valori care se calculeaza pe loc si dar fara sa fie explicit apelata o metoda.

O ultima particularitate care face ca C# sa semene si cu limbaje ca Kotlin este suportul pentru programare asincrona. Daca urmariti metodele din codul pentru laborator veti observa ca majoritatea returneaza un Task si au cuvantul cheie “async”, aceste metode sunt preluate de thread-urile aplicatiei si executate asincron, adica nu se stie cand anume sunt executate, sunt executate cand sunt planificate de framework pentru a optimiza executia lor, mai multe task-uri se pot executa pe acelasi thread iar intr-o functie “async” se poate face “await” pe alt task ca sa se suspende executia task-ului current ca sa fie asteptata executia task-ului la care se face await.

In cadrul codului pentru laborator aveti si un serviciu de mail care poate fi configurat din appsettings.json. Daca vreti sa il testati ca sa-l folosit in cadrul proiectului puteti sa va faceti cont pe MailTrap si sa configurati credetialele in appsettings.json. Corpul e-mail-ului poate fi formatat ca HTML ca sa aiba un aspect mai placut, incercati sa va faceti propriile sabloane de mail customizate daca vreti.

Pentru acest laborator urmariti urmatoarele componente:

• Servicii
• DTO-uri
• Controllere
• Metode de extensie si configurari

Incercati sa folositi toate rutele din swagger facand mai un login si folosind JWT-ul emis.

Modificati codul si adaugati-va propriile servicii, DTO-uri si controllere cu cateva operatii CRUD. De acum puteti implementa API-ul si logica aplicatiei pentru proiect.