Kernel-ul reprezintă o parte a sistemului de operare responsabilă cu accesul la hardware și managementul dispozitivelor dintr-un sistem de calcul (ex: procesoul, memoria, dispozitivele de I/O). De asemenea, el are rolul de a simplifica accesul la diferitele dispozitive hardware, oferind o interfață generică pentru aplicații prin intermediul system-call-urilor (<imgref diagram>). În spatele interfeței generice se află porțiuni din kernel, numite drivere, care implementeză comunicația cu dispozitivele hardware. Un alt rol al kernel-ului este de a izola aplicațiile între ele, atât pentru stabilitatea sistemului, cât și din considerente de securitate.

<imgcaption diagram center| Architectura unui sistem de operare> </imgcaption>

Pentru a îndeplini toate aceste sarcini, codul kernel-ului rulează într-un mod special de lucru al procesorului, fapt care îi permite să execute o serie de instrucțiuni privilegiate. Acest mod privilegiat de lucru nu este accesibil aplicațiilor obișnuite. Spunem că aplicațiile rulează în user-space (modul neprivilegiat), iar kernel-ul rulează în kernel-space (modul privilegiat).

Linux este numele unui kernel creat de către Linus Torvalds, care stă la baza tuturor distribuțiilor GNU/Linux. Inițial, el a fost scris pentru procesorul Intel 80386 însă, datorită licenței permisibile, a cunoscut o dezvoltare extraordinară, în ziua de astăzi el rulând pe o gamă largă de dispozitive, de la ceasuri de mână până la super-calculatoare. Această versatilitate, cât și numărul mare de arhitecturi și de periferice suportate, îl face ideal ca bază pentru un sistem embedded.

Linux este un kernel cu o arhitectură monolitică, acest lucru însemnând că toate serviciile oferite de kernel rulează în același spațiu de adresă și cu aceleași privilegii. Linux permite însă și încărcarea dinamică de cod (în timpul execuției) în kernel prin intermediul modulelor. Astfel, putem avea disponibile o multime de drivere, însă cele care nu sunt folosite des nu vor fi încarcate și nu vor rula. Spre deosebire de aplicații însă, care rulează în modul neprivilegiat (user-space) și nu pot afecta funcționarea kernel-ului, un modul are acces la toată memoria kernel-ului și se execută în kernel-space (poate executa orice instrucțiune privilegiată). Un bug într-un modul sau un modul malițios poate compromite întregul sistem.

Dezvoltarea kernel-ului Linux se face în mod distribuit, folosind sistemul de versionare Git. Versiunea oficială a kernel-ului, denumită mainline sau vanilla este disponibilă în repository-ul lui Linus Torvalds, la adresa https://git.kernel.org/pub/scm/linux/kernel/git/torvalds/linux.git.

Versiunea oficială este însă rar folosită într-un sistem embedded nemodificată. Este foarte comun ca fiecare sistem să folosească o versiune proprie a kernelului (numită un tree) bazată mai mult sau mai puțin pe versiunea oficială. Datorită licenței GPLv2 a kernelului, însă, orice producător care folosește o versiune modificată a kernelului este obligat să pună la dispoziție modificările aduse.

Aceste modificări sunt puse la dispoziție sub formă de patch-uri care trebuie aplicate unei anumite versiuni de kernel. O altă modalitate, care este folosită și de către fundația RaspberryPi, este de a publica un repository de Git cu versiunea modificată (un tree alternativ). Datorită modelului distribuit de dezvoltare suportat de Git, această a doua metodă are avantajul că permite dezvoltarea ușoară în paralel a celor două versiuni. Modificările făcute într-una pot fi portate și în cealaltă, iar Git va ține minte ce diferențe există în fiecare versiune. Cele două versiuni sunt de fapt două branch-uri de dezvoltare, care se întâmplă să fie găzduite pe servere diferite.

Pentru compilare și generarea tuturor componentelor kernel-ului (ex: imaginea principală - vmlinux, module, firmware) Linux folosește un sistem de build dezvoltat o dată cu kernel-ul, bazat pe utilitarul make. Acest sistem de build însă nu seamănă cu clasicul config/make/make install, deși ambele sunt bazate pe utilitarul make.

Toți pașii de compilare sunt implementați ca target-uri pentru make. De exemplu, pentru configurare se poate folosi target-ul config. Acestă metodă de configurare însă nu este recomandată deoarece oferă o interfață foarte greoaie de configurare a kernel-ului.

$ make help

Operațiile oferite sunt grupate în diferite categorii:

• cleaning - conține target-uri pentru ștergerea fișierelor generate la compilare
  • spre deosebire de clean, mrproper șterge în plus toate fișierele generate, plus configurarea și diferite fișiere de backup
• configuration - conține diferite target-uri pentru generarea unei configurări a kernelului; există target-uri care permit:
  • generarea unui fișier de configurare nou; ex: defconfig, allmodconfig, …
  • actualizarea unui fișier de configurare existent; ex: olddefconfig, localyesconfig, …
  • editarea unui fișier de configurare existent; ex: menuconfig, nconfig, …
• generic - conține target-uri generice; există target-uri pentru:
  • compilare; ex: all - target-ul implicit care este executat la o invocare simplă a lui make, iar vmlinux și modules compilează imaginea kernel-ului și, respectiv, modulele selectate
  • instalare; ex: headers_install, module_install, …
  • informații; ex: kernelrelease, image_name, …
• architecture dependent - conține target-uri dependente de architectură, care diferă în funcție de arhitectura selectată; există target-uri pentru;
  • generarea de imagini în diferite formate: compresate (zImage și bzImage), pentru U-Boot (uImage), …
  • generarea de configurări implicite pentru sisteme bazate pe arhitectura selectată; ex: *_defconfig

$ ARCH=x86 make [<targets>]
sau
$ make ARCH=x86 [<targets>]

În cele mai multe situații se dorește compilarea unui kernel pentru un sistem deja existent, fie pentru a adăuga sau elimina funcționalități sau pentru a actualiza versiunea de kernel folosită. În aceste cazuri folosirea target-urilor de generare a unei configurații noi, chiar și a celor care generează o configurație implicită pentru arhitectura noastră nu sunt neapărat utile. Este posibil ca kernel-ul existent să aibă deja o configurație personalizată care se dorește doar a fi actualizată/modificată folosind target-urile de editare.

Un kernel care rulează poate conține fișierul de configurare (de obicei în format comprimat gzip) din care a fost compilat, dacă această funcționalitatea a fost selectată la build. Acest fișier se regăsește în /proc/config.gz. Tot ce rămâne este să extragem acest fișier și să-l modificăm conform dorințelor.

Pentru a testa un nou kernel acesta trebuie instalat pe target. Această procedură diferă de la sistem la sistem, iar pe RaspberryPi constă în copierea acestuia pe card-ul SD în partiția de boot sub numele de kernel.img. În momentul dezvoltării și testării unui nou kernel, instalarea fiecărei versiuni a acestuia pe target reprezintă un bottleneck major.

O alternativă la instalarea kernel-ului pe target o reprezintă încărcarea acestuia prin rețea direct pe de host-ul folosit la dezvoltare, dacă există suport din partea bootloader-ului. Din păcate, bootloader-ul implicit de pe RaspberryPi nu are suport pentru a încărca o imagine de kernel de pe rețea. Un bootloader care oferă însă acestă facilitate este U-Boot [2], el folosind protocolul TFTP pentru a boota o imagine de kernel prin rețea.

1. Listați denumirile configurărilor implicite (defconfig) disponibile în ultima versiune a kernel-ului RaspberryPi pentru platformele Versatile PB și BCM. Generați fișierul de configurare pentru una dintre aceste configurații. Studiați 2min formatul acestui fișier si reflectați asupra acestuia îndelung.

• Clonați repository-ul de git al kernel-ului RaspberryPi. Acesta este disponibil la adresa https://github.com/raspberrypi/linux.git.
• Asigurați-vă că aveți instalat pachetele bison și flex.
• Folosiți help-ul sistemului de build pentru a afla denumirile configurațiilor și pentru a genera fișierul de configurare.
• Deschideți fișierul .config cu un editor de text pentru a vedea conținutul configurării.

2. Compilați și rulați în QEMU ultima versiune a kernel-ului disponibil pe Raspbian Wheezy, urmărind instrucțiunile de mai jos:

Daca ați clonat repositoryul de pe un calculator local, este posibil să nu găsiți anumite branchuri. Puteti reseta originea pentru git folosind urmatoarele comenzi:

• git remote remove origin
• git remote add origin https://github.com/raspberrypi/linux.git
• git fetch

• Schimbați repository-ul pe branch-ul rpi-3.18.y pentru a obține sursele kernel-ului folosit în ultimul Raspbian Wheezy.
• Configurați corespunzător kernel-ul.
  • Aplicați patch-ul pentru a permite arhitecturii ARMv6 să fie compilată într-un kernel pentru Versatile PB.
  • Generați fișierul de configurare implicită pentru platforma Versatile PB.
  • Aplicați patch-ul pentru a modifica automat configurarea, precum descrierii de mai sus.
• Compilați kernel-ul.
• Rulați kernel-ul în QEMU, folosind aceeași metodă utilizată și în laboratorul 3. Rootfs-ul necesar este disponibil aici.
• Afișați versiunea kernel-ului care rulează folosind comanda uname -a.

• Soluție laborator (disponibilă mai târziu)
• Rootfs Raspbian Wheezy compatibil cu QEMU
• Kernel Raspbian Wheezy original
• Kernel patch pentru activarea arhitecturii ARMv6 pentru platforma Versatile PB
• Kernel patch pentru a putea rula configurația implicită a Versatile PB în QEMU

1. Ghid compilare kernel RaspberryPi
2. Ghid compilare U-Boot pentru RaspberryPi