Scopul acestui laborator este introducerea în programarea logică și învățarea primelor noțiuni despre Prolog.
Aspectele urmărite sunt:
Prolog a fost unul dintre primele limbaje de programare logice și rămâne în continuare cel mai popular astfel de limbaj, folosit în demonstratoarele de teoreme și utilizat inclusiv pentru o parte din implementarea sistemului IBM Watson. Permite separarea datelor de procesul de inferență, programele fiind scrise într-un stil declarativ și uniform. Impactul principal l-a avut în cercetare, în domeniul inteligenței artificiale, dar a rămas un punct de inspirație pentru limbajele de după.
Numele limbajului este o abreviere pentru programmation en logique, și este bazat pe calcul cu predicate.
Logica cu predicate de ordin I este o extensie a logicii propoziționale, prin folosirea de variabile cuantificate pentru a stabili relații. Urmăriți următoarele două exemple de transformare din logica propozițională în cea cu predicate de ordin I.
Toții peștii respiră. (prin branhii)
∀ X . (peste(X) → respira(X))
Unii pești au o respirație aeriană. (prin plămâni)
∃ X . (peste(X) ∧ respira(X))
Limbajul restricționează această logică doar la folosirea de clauze Horn. O clauză este o disjuncție (o operație sau) peste predicate sau și negații de predicate. O clauză Horn conține un singur literal pozitiv, ceea ce înseamnă că este o implicație care nu poate avea drept concluzie o disjuncție între mai multe predicate. (Vezi cursul pentru o înțelegere mai bună.)
A_1 ∧ A_2 ∧ … ∧ A_n → A
true → B
Deci următoarea implicație nu poate fi transcrisă direct într-o regulă în Prolog, pentru că are ca implicație o disjuncție dintre două predicate.
int(a) ∧ int(b) ∧ a ≠ 0 ∧ sum(a, b) = 0 → negative(a) ∨ negative(b)
SWI-Prolog este o implementare open-source a limbajului, dispunând de multe biblioteci, fiind un punct bun de plecare pentru tranziția către alte limbaje logice/implementări.
Dintre toate implementările fiecare are particularitățile ei sintatice sau de folosire. De aceea vă rugăm să urmăriți instrucțiunile de aici pentru laborator.
Programele scrise în Prolog descriu relații exprimate prin clauze. Există două tipuri de clauze:
“Calculul” modelează în această paradigmă efectuarea de raționamente.
Axiomele, sau faptele, sunt predicate de ordinul I de aritate n, considerate adevărate. Ele stabilesc relații între obiectele universului problemei. Exemple:
% Acesta este un comentariu. % Predicate de aritate 1. (unare) caine(cerberus). om(socrate). muritor(leulDinNemeea). muritor(rhesus). % Predicate de aritate 2. (binare) % cel_mai_bun_prieten(?Cine, ?AlCui) cel_mai_bun_prieten(cerberus, hades). % Predicate de aritate 3. (ternare) % rege(?Nume, ?Regiune, ?Aliat) rege(rhesus, tracia, troia).
Rulăm următoarele interogări:
?- caine(cerberus). % este cerberus un câine? true. ?- muritor(socrate). % vom detalia mai jos false.
În Prolog orice valoare se numește termen. Tipuri simpli de termeni:
nume, ion, popescu
?- om(X). X = socrate.
% exemplu structură client(nume(ion, popescu), carte(aventuri, 2002)).
Cuvântul structură este un sinonim pentru termenul compus.
Puteți considera momentan că singura diferență, sintactică, este că predicatele nu sunt transmise ca argumente, aceasta fiind o discuție mai subtilă ce ține de reprezentarea internă a implementării.
Consultați **glosarul** pentru orice detalii suplimentare.
Când rulăm interogări despre termeni și relațiile dintre ei spunem informal că demonstrăm sau obținem informații pornind de la “baza noastră de date” (de la axiome, de la fapte).
Calcul se face prin încercarea de a satisface [^1] scopuri (en. goals).
OBSERVAȚIE: Când am interogat dacă Socrate este muritor, procesul de execuție a returnat false deoarece nu se putea satisface acest scop. Nu înseamnă că el este nemuritor. Aceasta este ipoteza lumii închise – orice nu poate fi demonstrat ca adevărat va fi considerat fals.
% Este Rhesus muritor și rege al Traciei, aliat al Troiei? % Avem două scopuri de satisfăcut ?- muritor(rhesus), rege(rhesus, tracia, troia). true. % Cine este muritor? ?- muritor(X). % tastăm o interogare cu un singur scop X = leulDinNemeea ; % tastăm ";" pentru a primi încă un răspuns X = rhesus.
Observați că în a doua interogare am făcut primul nostru calcul util, folosind o variabilă, X. Argumentul nu mai este o valoare particulară, ci sistemul de execuție încearcă legarea ei la diferite constante sau atomi. Numele variabilelor (X) începe cu literă mare iar numele atomilor (leulDinNemeea, rhesus) începe cu literă mică.
Așa cum v-ați obișnuit de la Haskell, și Prolog permite folosirea de variabile anonime, _. Multiple folosiri ale lui _ nu se leagă la același termen.
?- muritor(X), rege(X, Y, _). X = rhesus, Y = tracia. ?- muritor(X), rege(X, _, _). X = rhesus.
Antet :- Corp.
O regulă este o declarație cu forma generală de mai sus, unde antentul este un predicat, iar corpul este alcătuit din premise separate de operatori. Ea se citește așa:
Antetul este adevărat dacă corpul este adevărat
Practic este o implicație de la dreapta la stânga.
Exemple:
om(socrate) :- true. % Echivalent cu: om(socrate). viu(hercule). % semi-zeu, nici om, nici zeu viu(zeus). % regele zeilor de pe Muntele Olimp viu(hunabku). % tatăl zeilor în mitologia mayașă zeu(zeus). % fapt adevărat în mitologia greacă muritor(X) :- om(X). muritor(X) :- viu(X), \+ zeu(X).
Observați că:
,, “și” logic ($\land$), deci a doua regulă a predicatului muritor(?Cine) are două premise.\+ (doc) pe care îl puteți trata ca pe o negație pentru moment.Rulăm următoarele interogări:
?- muritor(socrate). true . ?- muritor(zeus). false.
Ca să începem să înțelegem cum se execută o interogare activăm modul trace.
?- trace. true. [trace] ?- muritor(hercule). Call: (10) muritor(hercule) ? creep Call: (11) om(hercule) ? creep Fail: (11) om(hercule) ? creep Redo: (10) muritor(hercule) ? creep Call: (11) viu(hercule) ? creep Exit: (11) viu(hercule) ? creep Call: (11) zeu(hercule) ? creep Fail: (11) zeu(hercule) ? creep Redo: (10) muritor(hercule) ? creep Exit: (10) muritor(hercule) ? creep true.
Observăm că mai întâi încearcă demonstrarea primei reguli pentru predicatul muritor și eșuează. Prima premisă din a doua regulă este adevărată (viu(X)). Observăm că eșecul demonstrației scopului zeu(hercule) determină adevărată a doua premisă (\+ zeu(X)). Cele două premise fiind puse în conjuncție, considerăm că Hercule este muritor.
[trace] ?- muritor(hunabku). Call: (10) muritor(hunabku) ? creep Call: (11) om(hunabku) ? creep Fail: (11) om(hunabku) ? creep Redo: (10) muritor(hunabku) ? creep Call: (11) viu(hunabku) ? creep Exit: (11) viu(hunabku) ? creep Call: (11) zeu(hunabku) ? creep Fail: (11) zeu(hunabku) ? creep Redo: (10) muritor(hunabku) ? creep Exit: (10) muritor(hunabku) ? creep true.
În cazul lui Hunabku satisfacerea primei premise celei de-a doua reguli cât și eșecul demonstrației că este zeu, ne determină să îl considerăm muritor. Totuși deși grecii nu îl considerau zeu, el nu este un muritor, deci de unde contradicția?!
Folosirea operatorului \+ nu ne-a ajutat, întrucât el întoarce adevărat dacă nu se poate satisface argumentul, nu este echivalent cu operatorul boolean de negație.
Observație: Operatorul de negație not este deprecated.
De asemenea, nu putem să “corectăm” greșeala anterioară prin “hardcodarea” valorii false, ca mai jos, întrucât procesul de execuție încearcă în ordinea din fișier toate declarațiile unui predicat până la satisfacerea acelui scop.
muritor(hunabku) :- false. % declarație ineficace
Deci regulile pentru muritor pot fi “condensate” într-una singură, prin folosirea operatorului sau ;.
muritor(X) :- om(X); viu(X), \+ zeu(X).
Aici apare prima distincție între logica formală și cea computațională: premisele din corpul unui reguli sunt parcurse de la stânga la dreapta când se satisface un scop. Deci dacă om(X) este adevărat, nu se mai caută satisfacerea a ce a rămas din corp. Presupunem că om(X) se evaluează la false, dacă viu(X) nu se poate satisface, nici nu se mai verifică \+ zeu(X)
V-ați obișnuit deja cu noțiunile exemplificate mai sus când verificați în C dacă un pointer la o structură nu este null înainte să îl dereferențiați.
// verificarea celei de-a doua condiții se efectuază doar dacă se trece de prima if (ptr != NULL && ptr->field != ILLEGAL_VALUE) { // do something usefull }
+ - * /= \= == \===\= < > =< >= =:= is, (și) ; (sau) \+ (negație)
Înainte să explicăm “egalitatea”, este dezirabilă o discuție despre unificare, adică despre operatorul =.
Unificarea = procesul de identificare a valorilor variabilelor din 2 sau mai multe expresii, astfel încât substituirea variabilelor prin valorile asociate sa conducă la coincidența expresiilor
?- foo(a, B) = foo(A, b). A = a, B = b.
= (doc): operatorul de unificare. Dacă operanzii nu conțin variabile, atunci verifică identitatea operanzilor; altfel, caută o legare a variabilelor în așa fel încât operanzii să unifice.\= (doc): este adevărat doar dacă cei doi operanzi nu pot unifica – nu se poate găsi o legare a variabilelor în așa fel încât operanzii să unifice.== (doc) : verifică dacă doi operanzi sunt același lucru, iar eventualele variabile nelegate din operanzi sunt forțate să unifice la același lucru (printr-o unificare anterioară, de exemplu cu =).?- A=B, X=A, Y=B, X==Y, writeln("Adevarat").
Adevarat
A = B, B = X, X = Y.
is (doc): evaluează operandul din dreapta și=:==:= (doc): operator aritmetic care returnează adevărat dacă cele două expresii se evaluează la același număr. Operanzii trebuie să fie complet instanțiați.=\= (doc): operator aritmetic care returnează adevărat dacă cele două expresii nu se evaluează la același număr. Operanzii trebuie să fie complet instanțiați.
Pentru o mai bună înțelegere, vom trata operatorii =, is, ==, \==, =:= și =\= din mai multe perspective.
În primul rând, din punct de vedere al necesității instanțierii variabilelor:
pot primi variabile neinstanțiate (adică nelegate) pe care le instanțiază:
operatorul = poate lega în ambele părți
?- X = 2 + 1. X = 2+1. ?- 2 + 1 = Y. Y = 2+1 ?- X+2 = 1+Y. X = 1, Y = 2. % atenție aici nu se realizează niciun calcul, Prolog doar face ambele expresii identice cu 1+2
operatorul is poate lega doar o variabilă, în partea stângă
?- X is 2 + 1. X = 3. ?- 2 + 1 is Y. ERROR: Arguments are not sufficiently instantiated ?- X =:= 2 + 1. ERROR: Arguments are not sufficiently instantiated ?- X =\= 2 + 1. ERROR: Arguments are not sufficiently instantiated
În al doilea rând, din exemplele de mai sus se deduce și ce tip de egalitate verifică fiecare dintre acești operatori:
= verifică dacă cele două părți unifică (modificarea termenului stâng determină modificarea temernului drept și viceversa):?- X = 2 + 1. X = 2+1.
== verifică egalitatea sub formă simbolică (practic verifică asemănător cu potrivirea șirurilor de caractere):?- 1 + 2 == 2 + 1. false. ?- 2 + 1 == 2 + 1. true.
is forțează evaluarea expresiilor (doar în partea dreapta) pentru a verifica egalitatea și face și o eventuală instanțiere (doar în partea stângă):?- X is 2 + 1. X = 3. ?- 3 is 2 + 1. true. ?- 3 is 1 + 2. true. ?- 1 + 2 is 2 + 1. false. ?- 2 + 1 is 2 + 1. false. ?- 1 + 2 is 3. false.
=:= (egalitate), =\= (inegalitate)?- 3 =:= 2 + 1. true. ?- 1 + 2 =:= 3. true. ?- 1 + 2 =:= 2 + 1. true. ?- 3 =:= 3. true.
Am discutat până acum de:
Sunt o colecție ordonată de termeni, identificată prin paranteze pătrate.
[][a, b, c][Prim | Rest] – unde variabila Prim se leagă (unifică mai bine zis) cu primul element al listei, iar variabila Rest cu lista fără acest prim elementX1, X2, ..., XN și continuă cu o altă listă Rest: [X1, X2, ..., XN | Rest]
O secvență de caractere (un string) va fi înscrisă între ghilimele (").
?- X= "abc", string(X), writeln(X). abc X = "abc".
Pentru claritate, convenția pentru antetele predicatelor se scriu sub forma predicat/nrArgumente:
predicat(+Arg1, -Arg2, ?Arg3, ..., +ArgN)
Pentru a diferenția intrările (+) de ieșiri (-), se prefixează argumentele cu indicatori. Acele argumente care pot fi fie intrări, fie ieșiri se prefixează cu ?. Instanțierea parametrilor ține de specificarea acestora:
Arg1 va fi deja instanțiat atunci când se va încerca satisfacerea unui scop care îl are ca premisă pe predicat.
Arg2 va fi neinstanțiat atunci când se va încerca satisfacerea predicatului.
Dacă predicatul este satisfăcut, Arg2 va fi instanțiat la finalul evaluării.
Dacă Arg2 este deja instanțiat la evaluarea predicatului, evaluarea poate servi la verificarea corectitudinii argumentului în raport cu semnificația predicatului.
Următorul exemplu, din laboratoarele următoare, îl folosește pe R ca intrare, și pe N ca o ieșire.
% lungime(+Lista,-Lungime) lungime([],0). lungime([_ | R], N) :- lungime(R, N1), N is N1 + 1. % Exemplu, când N este ieșire ?- lungime([1, 2, 3], N). N = 3. % Exemplu, când N este intrare, cu scop de verificare. ?- lungime([1, 2, 3], 3). true. ?- lungime([1, 2, 3], 4). false.
Arg3 va putea fi instanțiat sau nu atunci când se va încerca satisfacerea predicatului.
[^1]: În logica matematică, o formulă este satisfiabilă dacă este adevărată sub o anumită asociere de valori variabilelor sale.